La nivelul judetului Valcea, preocupările pentru prevenirea incendiilor încep încă din anul 1831, când în urma unui ordin al Marii Vornicii din Lăuntru, Ocărmuirea judeţului Vâlcea cere Magistratului oraşului să scoată în afara barierelor povernele care funcţionau şi erau o sursă de foc deschis.
In 1841, ca urmare a unui început de incendiu ce a avut loc la 21 mai la sediile Cârmuirii judeţului, Magistratul oraşului Rm.Vâlcea încheie un jurnal în care hotărăşte ca „pentru trebuinţele oraşului întru ceea ce se atinge şi de intrumenturile de foc şi după neapărata trebuinţă ce se urmează a se ţine pe lângă tulumbă … şi înlesnirea mişcărilor cu întreprinderile cu care se poate sluji la întâmplările primejdiosului foc”, să se facă „dricul tulumbei ce urmează pe patru roate toate aceste legate cu fier şi bătute”, două sacale pe câte două roţi, „o ţavă de piele pentru tulumbă…, nefiind îndemânatică cea de alamă, să se cumpere doi cai pentru sacale şi să se angajeze cu 600 de lei pe an un tulumbagiu şi un sacagiu”.
Primii angajaţi, Pătru Păun tulumbagiu, Niţu Dumitraşcu şi Liţă Machedon sacagii, funcţionează o bună bucată de timp, iar această organizare se menţine până la jumătatea anului 1851, fiind prima fază din activitatea Comenzii de foc de la Rm.Vâlcea.
La 24 mai 1847 aceasta cerea Magistratului oraşului „ca să îngrijească pentru refacerea unei încăperi în ţentrul oraşului unde se vor aşeza atât comanda, caii, cât şi oamenii cei însărcinaţi şi care urmează a stărui în toată vremea lângă comandă”.
Organizarea Comenzii de foc din Rm.Vâlcea nu se mai schimbă în decursul perioadei regulamentare, menţinându-se aceeaşi până la Unire.
Ecoul  transformărilor ce au survenit în perioada care a urmat Unirii Principatelor Române, privind organizarea pe baze moderne a armatei şi, pe cale de consecinţă, şi a pompierilor, s-a făcut simţit şi în jud. Vâlcea. Este perioada în care se fac o serie de demersuri, determinate în principal de punerea în aplicare a noilor acte normative apărute.
În anul 1874, Primăria oraşului Rm.Vâlcea face demersuri către Prefectură şi Regimentul 11 Dorobanţi „ca să se găsească un număr de 10 pompieri cu un şefu bine disciplinaţi dintre soldaţii ieşiţi din armată” şi, de asemenea, se interesează la Ministerul de Resbel, pentru achiziţionarea unei pompe noi,”din cele ce au pentru Bucureşti”. Urmare a acestor demersuri, Ministerul de Interne comunică Prefecturii judeţului Vâlcea că, prin Decretul nr.1371 din 1 Iulie 1874, s-a „confirmat în funcţiunea de Comandant al pompierilor din oraşul Râmnicu - Vâlcea, sergentul major C. Teodorescu, fostul Comandant de pompier în oraşul Giurgiu. Acesta este momentul când Comanda de foc din Rm.Vâlcea iese din subordinea Poliţiei şi începe să se constituie ca o structură bazată pe principii şi reguli militare. Tot în această perioadă s-au găsit indici şi asupra constituirii pompierilor în oraşul Drăgăşani.
În data de 20 septembrie 1878, este numit „Comandant de Pompieri alu oraşulu Râmnicu Vâlcea” sergentul Hristache Gheorghe, în locul lui C. Teodorescu. Noul comandant face unele schimbări în structura personalului pompierilor, situaţia comenzii.
In anul 1891 serviciul de pompieri din Rm.Vâlcea era condus de Grigore Nicolescu, şi se compunea dintr-un ajutor şi 11 pompieri.
Anul 1924 este atestat ca un moment semnificativ în ceea ce priveşte organizarea Serviciului de pompieri în comuna urbană Drăgăşani. Serviciul avea ca efectiv 24 de pompieri plătiţi, un şef cu grad de plutonier major, iar ca dotare dispunea de două pompe manuale, 4 sacale şi 6 cai. Ca şi la Rm.Vâlcea, serviciul se subordona organului local (primăriei), având ca rază de acţiune localităţile Drăgăşani, Zlătărei, Suteşti şi Prundeni.
In anul 1932 se obţin fondurile necesare pentru construirea „Casei Pompierilor” în Drăgăşani.
Ziua de 1 iulie 1939 rămâne o dată de referinţă în istoria pompierilor vâlceni. Astfel, la aceea dată, în conformitate cu ordinul Marelui Stat Major al Armatei Nr. 27172/1939, a luat fiinţă în oraşul Rm.Vâlcea o secţie de Pompieri Militari.
Nu după mult timp, în anul 1940 şi la Drăgăşani se desfiinţează forma de pompieri plătiţi, aceştia fiind înlocuiţi cu pompieri militari, dotarea rămânând aceeaşi.
Pe timpul celui de-al Doilea Război Mondial, pe lângă atribuţiile de bază, pompierii din Rm.Vâlcea asigură din foişorul de foc şi supravegherea aeriană a oraşului.
În anul 1952, subunitatea de Pompieri de la Drăgăşani este încadrată pentru prima dată cu ofiţeri noi (locotenent Lambe Ştefan şi apoi, în 1953 locotenent Ioan D. Petre).
Incepând cu data de 18 decembrie 1957 se reînfiinţează subunitatea de pompieri Drăgăşani, cu denumirea de „secţie specială”, având ca scop pregătirea prin şcolarizare a comandanţilor de grupe.
Anul 1963 atestă ambele subunităţi de pompieri din judeţ drept companii, respectiv Compania de Pompieri Rm.Vâlcea şi Compania de Pompieri Drăgăşani, amândouă aparţinând de Grupul de Pompieri al Regiunii Argeş.
Cele două companii de pompieri rămân subordonate Grupului de Pompieri al Regiunii Argeş până în anul 1968 când, în urma noii organizări administrative a teritoriului României, ia fiinţă Grupul de Pompieri al Judeţului Vâlcea.
In luna martie 1978, comanda grupului este preluată de către colonelul Munteanu Damian.
Tot în anul 1978, în cursul lunii septembrie, Compania 2 Pompieri Drăgăşani se mută în actualul sediu.
Cu data de 01.07.1986, în conformitate cu Ordinul Ministrului de Interne, maiorul Ioan George se numeşte în funcţia de comandant al unităţii.
Pe timpul Revoluţiei Române din decembrie 1989, pompierii vâlceni au reprezentat o prezenţă activă în toiul evenimentelor, acţionând cu dârzenie şi curaj pentru îndeplinirea misiunilor specifice.

La scurt timp după evenimentele fierbinţi ale Revoluţiei Române din Decembrie 1989, ne oprim asupra a două momente, şi anume mutarea reşedinţei grupului şi a Companiei 1 Pompieri Rm.Vâlcea în actualul sediu (începând cu data de 28.03.1990) şi, respectiv, retragerea Pichetului de Pompieri de pe Platforma Chimică, aceasta reintegrându-se în structura Companiei Rm.Vâlcea (începând cu data de 19.06.1990).
In vara anului 1992, pe data de 01.08., comanda Grupului de Pompieri al Judeţului Vâlcea este încredinţată colonelului Anastasescu Traian.
Semnificative pentru perioada ce a urmat, rămân demersurile întreprinse de noua comandă a unităţii pentru înfiinţarea de noi subunităţi de pompieri militari în vederea creşterii operativităţii în zona de competenţă, demersuri care se concretizează, eşalonat, prin constituirea începând cu data de 02.08.1993 a Pichetului de Pompieri Grădiştea (devenit ulterior, la data de 01.07.1994 Compania de Pompieri Grădiştea) şi, respectiv, începând cu data de 02.06.1995, a Pichetului de Pompieri Brezoi.

Numit la 16.02.1996, noul comandant al unităţii, Lt. col. Iliescu Valeriu continuă demersurile începute în anii 1992 – 1993, acestea finalizându-se odată cu înfiinţarea, la 04.05.1996, a celei de-a cincea subunităţi – Pichetul de Pompieri Govora, devenit apoi Compania de Pompieri Govora (01.09.1996).
Prin H.G. 637 din 17.10. 1997 unităţii i-a fost atribuită denumirea de Grupul de Pompieri „GENERAL MAGHERU” al Judeţului Vâlcea, la scurt timp după aceasta, prin Decret al Preşedintelui României nr. 514 din 10.10.1997, unitatii i-a fost acordat Drapelul de Luptă.

La 28 februarie 1933, prin Decretul Regal nr. 468, se aprobă "Regulamentul de funcţionare a Apărării Pasive contra atacurilor aeriene" având ca scop" să limiteze efectele bombardamentelor aeriene asupra populaţiei şi resurselor teritoriului, fie asigurându-le protecţia directă, fie micşorând eficacitatea atacurilor". Prin prevederile sale detaşează net apărarea pasivă de apărarea activă.
Acest moment este considerat data de naştere a protecţiei civile.
Cu puţin timp înainte de începerea celui de-al doilea război mondial, se înfiinţează Comitetul de Coordonare al Apărării Pasive - un fel de stat major în înţelesul actual, care funcţiona pe lângă Ministerul Aerului şi Marinei.
În anul 1939, Parlamentul aprobă Legea pentru apărarea antiaeriană activă şi pasivă. Se instituie centre de instrucţie de apărare pasivă la ministerele Aerului şi Marinei, Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor, Educaţiei Naţionale, Sănătăţii şi Asistenţei Sociale, Căilor Ferate precum şi la fiecare judeţ, municipiu şi oraş.
Protecţia populaţiei şi a valorilor materiale determină, în timpul războiului, necesitatea înfiinţării unor unităţi speciale de apărare pasivă.
Unităţile de intervenţie aveau ca misiuni: prevenirea la timp a populaţiei despre apropierea atacului aerian inamic; camuflarea cât mai bine posibil a obiectivelor terestre de vederea aeronavelor; limitarea efectelor bombardamentelor inamicului; asigurarea ridicării şi îngrijirii răniţilor sau victimelor gazate; înlăturarea bombelor neexplodate şi dezamorsarea acestora; stingerea sau limitarea marilor incendii; ridicarea şi înlăturarea marilor dărâmături; repararea imobilelor avariate de incendii sau bombardamente; ridicarea de tabere pentru evacuaţi şi sinistraţi sau pentru adăpostirea materialelor.

Tot în această lege se prevede introducerea "orei de apărare pasivă", săptămânală, în programele facultăţilor şi şcolilor de orice fel, instituţiilor şi stabilimentelor de stat sau particulare, societăţilor şi asociaţiilor.
La 18 februarie 1943 se organizează Comandamentul Apărării Antiaeriene a Teritoriului prin Instrucţiunile nr. 440, se stabilesc structura organizatorică şi misiunile apărării pasive, luând fiinţă Comandamentul Apărării Pasive, cu rolul de a pregăti, îndruma, controla şi conduce toate operaţiile de apărare pasivă, precum şi de a instrui personalul de încadrare şi populaţia pe baza legilor, regulamentelor, deciziilor ministeriale, ordonanţelor publice şi tuturor dispoziţiilor şi ordinelor privind apărarea antiaeriană pasivă a teritoriului.
Tot în 1943, ia fiinţă, Corpul Special de Intervenţie, destinat a interveni în centrele bombardate de inamic, pentru înlăturarea bombelor neexplodate şi dezamorsarea lor, stingerea şi limitarea marilor incendii şi înlăturarea marilor dărâmături din întreprinderi, repararea imobilelor avariate de incendii şi bombardamente, construcţia de baracamente şi ridicarea de tabere pentru sinistraţi, evacuaţi şi materiale.

Prin decretul nr.24 din 17 ianuarie 1952, se înfiinţează Apărarea Locală Antiaeriană, prin adoptarea "Regulamentului Apărării Locale Antiaeriene", şi ia fiinţă Comandamentul Apărării Locale Antiaeriene în cadrul Ministerului de Interne, care era organizat în state majore de apărare locală antiaeriană la nivelul regiunilor, ca unităţi administrative, în raioane şi oraşe mari.
În iarna anului 1951 se înfiinţează Centrul de Instrucţie al armei, care avea menirea de a pregăti şi perfecţiona cadrele şi personalul civil pentru diferite funcţii şi specialităţi în protecţia civilă.
Sapte ani mai târziu, unităţile şi formaţiunile de apărare locală antiaeriană trec din subordinea Ministerului de Interne în cea a Ministerului Apărării Naţionale.
În 1978 apărarea locală antiaeriană îşi schimbă denumirea în apărare civilă, atribuţiile acesteia fiind diversificate. în perioada următoare, acesteia i se asigură un nou cadru normativ, alte structuri organizatorice şi misiuni adecvate.
Orientarea spre misiuni specifice la dezastre devine evidentă şi mai clară, totuşi, abia după anul 1990, acestea devin dominante.
În anii `80 activitatea apărării civile a fost orientată spre pregătirea întregii populaţii pentru diferite situaţii de risc.
S-au alcătuit planuri de protecţie şi intervenţie în situaţii complexe şi s-au desfăşurat numeroase exerciţii de apărare civilă.

Cutremurul din 4 martie 1977 pune la grea încercare armata şi, în cadrul acesteia, apărarea locală antiaeriană. Acţionând zi şi noapte, arma noastră a contribuit la salvarea de vieţi omeneşti, înlăturarea avariilor tehnologice şi distrugerilor. Este bine să ne amintim că atunci au fost înregistraţi 1.570 morţi, 113.000 răniţi, 32.900 locuinţe prăbuşite sau grav avariate, iar 35.000 familii au rămas fără adăpost. Valoarea pagubelor provocate de seismul din 4 martie 1977 s-a ridicat la peste două miliarde de dolari (la preţul din acel an).
Un an mai târziu, apărarea locală antiaeriană îşi schimbă denumirea în apărare civilă, prin apariţia Legii nr.2/1978, atribuţiile acesteia fiind diversificate.
Revoluţia din decembrie 1989 a creat condiţii perfecţionării activităţii pe linie de apărare civilă, înscriindu-se în procesul de democratizare iniţiat de acest act istoric.
Astfel, România a ratificat prin Decretul nr. 224 din 11 mai 1990 Protocoalele adiţionale I şi II la Conveţiile de la Geneva din 12 august 1949 privind protecţia victimelor conflictelor armate. În Legea apărării naţionale nr.45/01.07.1994 apare în mod oficial denumirea "protecţia civilă”.
Prin Ordonanţa de Urgenţă nr.179 din 26 octombrie 1999, Comandamentul Protecţiei Civile cu structurile subordonate, trece din subordinea Ministerului Apărării Naţionale în subordinea Ministerului de Interne.